marți, 2 februarie 2010

The day

Poate că ploaia nu spală trotuarele învechite,poate doar le mângâie.

De fiecare parte a aleii,aceleaşi cutii cu geamuri şi ici-colo câte o dâră murdară de zăpadă.Ea nu o să vină azi acasă,însă face un tur pe străzile lăturalnice şi îşi pipăie buzunarul.Doar un aparat foto cu claritate mică,un telefon negru şi un mp3 a cărui culoare doar timpul o ştie.Stătea în faţa uşii de tablă neagră,fricoasă apucă de clanţă şi trage până când deschizătura era egală cu proporţiile corpului ei.Scara încă mirosea dezgustător,iar la capătul holului o fată îşi vărsa nervii în telefon,în capătul celălalt aceeaşi inimă desenată copilăreşte pe geamul fumuriu,plin de pânză de păianjăn.

Numai geamurile verzi,pătrăţoase, pe jumătate sparte, o urmăreau la fiecare pas pe care îl făcea în urcarea unui nou etaj.Tapetul vintage care înconjura geamurile era de o vechime neînchipuită, delimitat de varul cojit de o linie întreruptă maro.

Aceste amintiri o duceau spre ieşire.Afară,totul gri.Oamenii negrii cu părul alb se uitau ciudat, în gol, şi îi interesectau privirea.Doar apusul era roşu şi îşi lăsa amprenta pe balcoanele gri.

2 comentarii:

Andreea spunea...

Imi place cum ai relatat aceasta intoarce la locurile unde ti-ai petrecut o bucatica din copilarie.Bravos!

Mello spunea...

Vreau ca intr`o zi sa ne jucam cu culorile.
Razele de soare sa ne mangaie mainile manjite de maro,rosu,negru si putin verde.
Aroma tigarilor sa patrunda cu usurinta in noi si sa ne de`a imaginatie destula,incat sa cream un bloc din hartie colorat cu culorile de mai sus.
Mi-ar place sa avem si o cola si sa stam ascunse in padurea de la Pacea si toata lumea care va trece pe acolo sa se intrebe,ce construim noi.Dar nimeni nu va stii ca noi defapt construim blocul viselor noastre.
Vreau ca zambetele noastre sa infloreasca la fiecare atingere a muzicii din mp3-uri[momentan stricate].
La sfarsit,la apusul Soarelui,rosul cu nuante de portocaliu sa pateze blocul si sa-si puna amprenta pe toate trotuarele gri.